Poarta catre un alt univers in muntii Carpati?

Povestea trăită de un inginer român, pasionat de călătorii şi drumeţii este de-a dreptul uimitoare. Bărbatul spune că viaţa lui s-a schimbat într-o zi de toamnă din anul 1990

Iată-i povestea:

“Imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri. Era in ziua de 22 septembrie 1990. pe la ora 11. Plecasem pe unul din traseele mele favorite.Piatra Mare pe la Sapte Scari. Ziua era foarte frumoasa , calduroasa chiar in umbra padurii.In jurul orei 11, mai aveam cam o jumatate de ora pana la cabana si incetinisem ritmul , ca sa ma bucur de frumusetea peisajului. Parasisem cursul izvorului si incepusem un fel de …ratacire intentionata, ca sa mai schimb ceva din monotonia cararii.

Drumeagul meu urca catre o culme impaturita si , la un moment dat , am zarit ceva bizar, ca o sclipire , in dreapta mea; soarele , reflectat intr-un obiect. M-am gandit imediat la nesimtitii care lasa mormane de conserve si borcane prin padure.

O curiozitate stupida m-a impins catre acel loc: eram convins ca e vorba de vreo sticla de vin aruncata, dar vroiam sa ma conving. Cand am zarit-o prima data, lucirea era undeva cam la vreo 20 , 30 de metri catre culme. Am inceput sa urc, dar n-am vazut nimic .In mod evident , eram in alt unghi fata de lumina soarelui.

Dupa cateva minute de urcat , am inceput sa-mi pun oaresce intrebari: eram intr-un luminis , totul imi era vizibil , dar nu vedeam nici un obiect capabil sa reflecte lumina. Eram pe cale sa plec mai departe, cand am vazut…imi este greu sa va descriu.

Era o forma eliptica, verticala , pe care nu o sesizam decat prim modificarea luminii. Stiti cum arata fenomenul optic denumit “Fata Morgana”... pe sosele , din cauza caldurii la sol , se produce frecvent acest fenomen: peisajul era deformat , unduit, ca si cum ar fi privit printr-un geam curb.

Acelasi lucru, cu o deformare in unghiuri drept , il aveam eu in fata ochilor. Era un brad in spatele formei:portiunea de trunchi din spatele elipsei ciudate era deformata, voalata.

Daca vreti o alta comparatie , mai semana cu o perspectiva unduita pe care o aveti prin vaporii de benzina. M-am apropiat si am constatat cu uimire ca nu vedeam nici un obiect material care sa poata genera un asemenea efect. In locul respectiv nu era nimic. Un nimic care arata ca o diafragma , o suprafata eliptica intinsa in aer , aparent concava.

Mai uimitor era faptul ca din spate, forma respectiva nu mai exista. M-am intrepus intre ea si bradul despre care v-am mai spus si n-am mai vazut-o. Nici nu mai stiam unde era. A trebuit sa revin in pozitia initiala pentru a o revedea.

Elipsa avea cam 1 metru , 1 metru si 20 in diametru mare, adica inaltimea, si maximum 40 de centimetri in cel mic, in latime.

Baza era cam la 25-30 de centimetri de sol. Plutea. Era perfect transparenta , in afara de fenomenul de unduire , de voalare, a spatiului din spatele ei. Marginile erau foarte netede , adica fenomenul de alterare optica se termina brusc.

M-am fatait cateva clipe in jurul ei si apoi am incercat sa o ating. Din fericire , un fel de instinct , de teama nemotivata (forma parea perfect inofensiva) m-a facut sa iau mai intai o creanga de brad de pe jos. Prima data am atins marginile elipsei .Creanga intampina o rezistenta elastica ca si cum as fi apasat pe un balon. Elipsa se deforma foarte putin in locul in care apasau eu, dar rezistenta era de netrecut dupa doar cativa centimetri castigati.

Atunci am apropiat creanga de centrul elipsei. Nu am intampinat nici un fel de rezistenta: creanga intra fara probleme in forma aceea ciudata, dar nu mai era vizibila. Era ca un fel de gaura in care varful crengii disparuse total; in tot acest timp , continuam sa vad perfect peisajul unduit din spate. Creanga avea vreo 50 de centimetri lungime si disparuse pe jumatate inauntru. Cand am retras-o, am vazut cu groaza ca nu mai avea decat 20 de centimetri lungime. Portiunea intrata in forma aceea disparuse cu totul", povesteşte inginerul.

Read More

Ce sunt gaurile negre?

Materia neagră
- Cum explicăm copiilor ce este materia neagră?
“Le spun că atunci când ating masa, ceea ce simt este respingerea electromagnetică (sau folosesc un limbaj mai lipsit de jargonul ştiinţific să le explic) între suprafaţa aceea şi mâna lor, şi că asta face ca masa să pară solidă şi că nu te lasă să treci prin ea. Materia neagră nu pare să aibă acea forţă. Are gravitaţie dar nu respinge electromagnetic, din câte ne putem da seama. Deci dacă ar exista materie neagră în încăpere (probabil chiar este), ar trece prin tine fără să-ţi dai seama. Ştim că există materie neagră după felul în care mută lucruri prin galaxii sau roiuri galactice şi după felul în care forţa ei gravitaţională îndoaie lumina”.
- Există dovezi că materia neagră există?
“Dovezile că materia neagră este o componentă reală a universului – nu o alterare gravitaţională – sunt deja copleşitoare. Vedem urme ale materiei negre în foarte multe locuri deja (mişcarea galaxiilor, mişcarea din interiorul galaxiilor, nori de gaz fierbinte, lentile gravitaţionale slabe sau puternice, microlentile gravitaţionale, anizotropii cosmice pe bază de microunde, distribuţia materiei pe scară largă, coliziunea dintre roiurile galactice, de exemplu), sunt imposibil de ignorat. Încercările de a schimba doar felul în care funcţionează gravitaţia pentru a se conforma datelor nu funcţionează atunci când pui toate aceste observaţii laolaltă. Există locuri de dimensiuni reduse (cum sunt galaxiile pitice) unde se pare că există dificultăţi în a alinia teoriile cele mai simple despre materia neagră cu ce se poate observa acolo, dar nici măcar aceste anomalii nu sunt mereu convingătoare”.
- Care sunt progresele în identificarea materiei negre?
“Pe scurt: la momentul actual totul e puţin în dezordine. Există câteva experimente de detectare a materiei negre care aduc diferite răspunsuri, deci e greu de spus. Sunt unele lucruri pe care suntem destul de siguri că le cunoaştem despre materia neagră: este destul de rece (non-relativă în mişcarea ei), probabil că e un fel de particulă fundamentală (deşi există anumite modele de găuri negre primordiale de masă foarte scăzută care nu au fost excluse încă), şi nu pare să aibă interacţiuni non-gravitaţionale semnificative (în sensul că singurele interacţiuni majore, uşor detectabile cu sine însăşi sau orice altceva sunt prin gravitaţie). În ultima vreme, în observaţiile astrofizice au existat o mulţime de indicii interesante ale unor posibile semnale ale efectelor fizice ale particulelor de materie neagră, dar vor mai trece probabil câţiva ani până când se va înţelege totul”.
Găurile negre şi altele
- Poate materia neagră să interacţioneze cu găurile negre?
“Da, materia neagră are masă, iar găurile negre creează puţuri gravitaţionale aşa că pot atrage acea masă. E greu să faci ca o gaură neagră să mănânce materie neagră pentru că materiei negre nu îi place să-şi piardă impulsul angular, deci ar trebui să faci ca materia neagră să cadă direct în gaura neagră ca să poată fi înghiţită”.
- La ce folosesc găurile negre?
“Găurile negre super masive din centrele galaxiilor sunt deseori adevărate faruri prin univers care ne permit să vedem la miliarde de ani lumină depărtare. Li se spune quasari, în acest caz, tehnic vorbind, vedem lucrurile care cad în gaura neagră şi nu gaura în sine. Oricum, pentru un fizician sau astronom, găurile negre sunt extrem de practice pentru că îi permit să afle despre forma universului şi despre natura spaţiului temporal”.
Katherine Mack, astrofizician la Universitatea din Melbourne a avut amabilitatea să răspundă pe Reddit câtorva întrebări din partea publicului referitoare la găurile negre şi materia neagră. Răspunsurile astrofizicianului au fost iniţial publicate în The Conversation.

Read More

Planeta disparuta intre Marte si Jupiter

Între Marte şi Jupiter există o masă imensă de milioane de asteroizi care împânzesc cerul. Sunt oare resturile unei planete dispărute în urmă cu milioane de ani? Iată ce se întreabă astronomii. Oare această planetă a fost locuită de fiinţe inteligente? A explodat cumva ca urmare a unei catastrofe nucleare?

Un lucru este sigur: între Marte şi Jupiter se învârt mini-planete de rocă în jurul Soarelui. Aceşti asteroizi sunt cu miile. Cel mai are dintre ei, Ceres, are peste 1000 km în diametru, adică a 12-a parte din Terra şi o miime din greutatea sa. În 1696 matematicianul german Johann Titius a remarcat faptul că există o anume relaţie numerică între distanţele planetelor de Soare. Ideea lui a fost preluată şi popularizata de Johann Bode.

Imaginaţi-vă o serie de cifre de 1 şi 2 ca fiind excluse şi care vor fi dublul cifrei precedente; 0, 3, 6, 12, 24, 48, 96, etc. Se adaugă 4 la fiecare cifră. Noua cifra este: 4, 7, 10, 16, 28, 52, 100. Dacă distanţă de la Pământ la Soare corespunde valorii 10 o putem decupa în 10 unităţi, Mercur şi Venus se vor situa precis în poziţia 4 şi 7 din acest decupaj. Marte va fi la 15, adică foarte aproape de 16, Jupiter la 52 şi Saturn la 95 mereu foarte aproape de 100. Jocul este destul de surprinzător, dar este şi mai mult atunci când ne întrebăm de ce nu este nimic la poziţia 28 a decupajului făcut de Titius Bode…

În 1800, un grup de astronauţi din Lilienthal, în nordul Germaniei a căzut de acord să traseze pe cer planeta lipsă din poziţia 28. Este o primă tentativă de poliţie astronomică! Astrologul sicilian, Giuseppe Piazzi a descoperit Ceres, un an mai târziu. Mişcarea acestui astru este invizibilă cu ochiul liber şi numai deplasarea sa luminoasă, noaptea, pe cer a permis de a se detecta. În 1802 a fost localizată o a doua planetă minusculă între Marte şi Jupiter, de către Wilhelm Olbers, care a botezat-o Pallas. După el, planeta ar fi fost cândva mare, însă a explodat în mai multe bucăţi.

După cinci ani s-au observat alţi patru asteroizi în aceeaşi zona. Al cincilea va fi descoperit câţiva ani mai târziu. La sfârşitul secolului XIX, astronomii, care dispuneau în sfârşit de telescoape uriaşe au detectat 12 noi mini planete între Marte şi Jupiter. Astăzi se cunosc 2-3000, iar numărul lor total este estimat la câteva sute de mii, care se numesc centura de asteroizi.

Este curios însă faptul că ea se găseşte acolo unde a prevăzut Titus Bode că s-ar găsi o planetă. Teoria lui Olbers este deci reală? Aceşti asteroizi provin cu adevărat de la explozia unei planete? O lume dispărută? Unii oameni de ştiinţă cred că ea ar fi putut intra în coliziune cu Jupiter. Alţii că s-ar fi putut disloca prin impactul cu o cometă. Sau ca gravitaţia masei lui Jupiter ar fi putut smulge fragmente din această planetă.

Altă ipoteză: planeta ar fi putut dispărea din cauza unui suflu venit din interior. S-a sugerat, mai exact, ca apele oceanelor sale s-ar fi putut deversa brutal asupra miezului în fuziune, făcând să explodeze ansamblul, de genul unui vulcan submarin care explodează atunci când oceanul se deversează pe lava arzânda şi se transformă în vapori. Academicianul rus Sergei Orloff i-a dat acestei planete numele de Phaeton. În mitologia greacă, Phaeton este fiul zeului Soare, deci îşi permite de a conduce puţin mai repede carul. În final, el ataca Terra iar zeii pentru a salva oamenii, decid să îl distrugă.

Read More